Mi s-a părut extraordinară ideea unui blog atunci când a ajuns la urechile mele. “Șansa mea” mi-am zis, căci nu știam cum să mă încadrez .Plus că ideea asta de încadrare, de conformism m-a epuizat mereu. Scriitoare nu-s, jurnalistă nu-s, formatoare de opinie nu-s dar aș vrea sa-mi strig gândurile că mi-au oboist trupul. S-au tasat, s-au adunat și s-au zidit în mintea mea de nu mai patrunde rază de liniște nici cu picamerul.

Gândurile au o dinamica lor proprie.Ele se organizează ca o structură psihică veritabilă, iar gândul ăl mai proaspăt se așează primul la poarta către materializare. Află însă repede, stupefiat, că aici nu se ține cont de ordine și de bun simț. E tras îndărăt, îmbrâncit, marginalizat, pâna își gasește locul, undeva departe de poarta eliberării. Se face liniște pentru o vreme. Liniștea dinaintea furtunii. Pare că a înțeles că va sta ascuns în umbră, dar e doar o iluzie, căci și gândul are personalitatea lui “iartă, dar nu uită” și va reveni hrănit fiind de propria neputința și-și va cere dreptul la eliberare. Aici intervin eu, care intuind pericolul și înțeleaptă din fire,ofer  posibilitatea gândurilor să se autodepășească. Astea, istețe foc, s-au prins repede că destinația nu e neaparat coala de hârtie și nici măcar sertarul noptierei mele.

Am descoperit scrisul terapeutic din nevoia de a mă striga, de a mă cunoaște și din teama de a nu-i răni pe cei care credeau că mă cunosc. A fost salvarea mea! Am învățat să respir din nou. Am crezut că e suficient. N-a fost. 

Poveștile spun atât de multe despre noi! Poveștile ne spun pe noi mai mult decât o poate face un CV. Tare greu îmi e să-mi construiesc o părere amplă despre oameni după criterii precum vârsta, cariera, titulatura…Poate de-aia nu am știut să scriu niciodată un cv conform cu așteptările. Am bătut câmpii despre mine și se pare că nu m-am potrivit nicicând cu fișa postului. Mă bucur că nu am făcut-o! CV-ul este creația omului, nu omul. Preotul satului nu e neaparat cea mai inimoasă persoană din sat cum nici profa de mate nu e cea mai tristă dintre profe și nici măcar nu e musai să poarte ochelari. 

Visez la un timp și spațiu în care ne dăm voie să povestim frânturi din viață, întâmplări despre noi sau despre oameni pe care i-am întâlnit o fărâmă de timp. Căci în timp ce vorbim despre ei, vorbim și despre noi, despre ce suntem și nu mai are loc în noi. 

Câteodată e greu să scuipi din tine ce are deja gust amar și sălciu. E sălciu de atâta stat și dosit dar are puterea magică de a crea punți între noi, de a ne conecta și a ne ajuta să ne vedem. Eu nu am gasit nici un guru sau mentor spiritual care să mă ajute să înteleg ce pot și ce nu pot atunci când neputința mă strângea ca o țoală intrată la apă. De-aia m-am căutat pe mine, cea care se potrivea cu viața. M-am căutat în mine, în cei din jur, în ploaie, pe strada maicămii, în camera mea de copilă, în cărți, în diplome, în ochii fiilor mei, în oglindă și m-am întors mereu acasă, în mine. Demonii vieții și ai morții s-au oferit să mă ajute și mi-au bântuit mintea cu întrebări ajutătoare: Cine sunt? Ce vreau? De ce fac ceea ce fac? Am cerut bibliografie, ceva să mă inspire. Poate marii înțelepți, poate tratate de specialitate… Am aflat că nu există bibliografie unanim valabilă pentru fiecare muritor în parte. Am aflat că viața mea nu e scrisă în cărți. Se întamplă în mine. Chiar acum. Apoi am miorlăit câteva răspunsuri bâjbâite cât sa fac de-un 5. Întrebările au rămas ca temă de viață și mă străduiesc să-mi răspund ori de câte ori mă abat de la drum. Și mă abat. Căci de multe ori, atunci când crezi că ai escaladat muntele te răpune câte o furtună neașteptată și te aruncă în prăpastie. Partea buna din povestea mea e ca eu am mai fost pe acolo. Cunosc drumul de întoarcere acum. Căderea nu mă mai sperie. 

 În această perioadă a vieții mele am descoperit psihoterapia de care nu m-am mai dezis și o recomand ca aliat de nădejde pe drumul catre noi înșine.

Daca vi se pare cunoscută abordarea să știți că nu mă bazez pe stereotipii de tipul “nu contează destinația, contează călătoria”, pentru simplul motiv că nu mi se potrivește această abordare. Nu funcționează. Punct! Pentru mine e important “de ce-ul” pentru care trăiesc. Destinația e cel puțin la fel de importantă ca drumul însuși.

Știu că voi fi acuzată de cei care au ales să elimine cuvântul “trebuie” din vocabularul limbii române pentru că mai nou “nu trebuie nimic” conform orelor de dezvoltare personală incluse în programa de viața. Nu pot să diger nicicum modulul acesta despre acțiunea lui “trebuie”. 

Materialul din care suntem plămădiți arde de nerăbdare să fie folosit. Pentru că “ceea ce un om poate, trebuie să fie!”

Da, poate nu trebuie sa-ți iei mașină ca a vecinului, nici nevastă ca a lui. Nu trebuie nici să faci trei masterate și un doctorat ca să-ți iubești viața. Nu trebuie nici măcar să scrii o carte. Și da, sunt zile în care simțim să nu facem nimic, un nimic binefăcător ca un spa al minții și al sufletului. Minunat! Acesta ar putea fi un refresh, un moment de reconectare și renegociere cu noi înșine pentru a întelege ce trebuie și ce nu trebuie în acel moment. Și apoi să ne luam cu noi și să ne avântăm mai departe pentru a ne urma “de ce”-ul. Căci toți avem cel putin unul. 

De-aia eu tre’ să spun! Si tre’ să spuneți și voi dacă simțiți. La ce vă ajută tăinuirea? Dați mai departe! Share! Fiți generoși!Experiența ta, ceea ce ești tu contează și poate completa povestea cuiva care nu mai știe să apuce viața, nu mai știe ce trebuie și ce nu. 

Daca tot ceea ce știm și suntem ținem pentru noi, ascuns în cotloanele dosite ale minții și ale sufletului, atunci viața stagnează. Asta înseamnă perpetuarea informației în aceeași formă. Doar că scopul vieții este progresul, forma îmbunătățită a cunoașterii. Și asta pare mai simplu de realizat dacă înțelegem că suntem aici unii pentru alții.

         Pentru mine această împărtășire este o nevoie care s-a născut dupa un travaliu lung în care toate gândurile m-au sabotat și m-au manipulat pâna mi-au constelat întreg universul personal. 

Tre’ sa spun! Și am să o fac în acest spațiu virtual. Pentru că singura grijă a unei nevoi este să se împlinească.